Momentul... sau persoana e nepotrivită?

Nu există „moment nepotrivit” doar „persoană nepotrivită”. Așa că dacă tipu pe care ți s-a pus pata îți spune că nu e „pregătit” pentru a avea ceva cu tine... trebuie să cauți în altă parte. Pentru că dacă cineva te vrea în viața lui și prezența ta contează într-adevăr, atunci vrea sa fie lânga tine în orice moment oricat de prost ar fi el.

Adevărul doare, nu-i așa? Degeaba încerci tu să-i cauți scuze și să te minți singură că acel moment oportun va veni cândva. Dacă ești destul de deșteapta, și sper că ești, ști și singură că nu-i așa și că e momentul sa pleci! E greu, știu că e greu... da nu a zis nimeni ca e ușor să te îndrăgostești de cineva care nu simte acelaș lucru pentru tine. Dar mai devreme sau mai târziu trebuie să conștientizezi că unele relații nu vor merge niciodata, oricât de tare te-ai strădui tu și oricâte șanse i-ai fi dat. Tipu nu te vrea nici dacă ai sta în cap, iar tu nu te vei înjosii să faci asta oricum.

Uneori e atâta de simplu încât ne place să complicăm tot ca să pară mai interesant. Degeaba ce-ai văzut tu în el nu o să mai vadă multe. Da el nu știe asta, el nu vrea să vadă asta! Dacă te vroia în viața lui te păstra acolo, rămânea cu tine oricât de greu i-ar fi fost. Ar fi observat lumea prin ochii tăi și tot ce-i plăcea lui se rezuma la ce îți plăcea ție. Dar nu e așa.... sau e?

Raspunde-ți la o întrebare: Cine e alături de tine în fiecare zi? Și dacă raspunsul nu e EL... sper că nici tu nu mai ești aici!

Tu cum sti ca s-a sfarsit?

                Zilele acestea m-am intrebat din nou … Cum imi dau seama cand s-a sfarsit de tot? Care e momentul in care trebuie sa ma dau batuta, sa-mi iau setimentele inapoi si sa plec? De mica am fost invatata sa iubesc, dar nicio singura persoana nu mi-a spus cand sa ma opresc. Si de multe ori am stat in fata unora fara sa fac nimic. Nu am putut? Gresit, nu am stiut! Nu am stiut ce sa fac si daca merita sa o fac.  Am asteptat pur si simplu un semn. O luminita de la capatul tunelului… care a venit! Dar sti cum a venit?  Sclipind… si doar cateodata. Asa incat sa ma pierd si mai tare.

                Ai mei m-au invatat de mica sa lupt pentru ceea ce imi doresc. Sa stiu sa dau cu coatele in stanga si in dreapta pentru a ajunge sus. Mi-au spus ca nimeni nu o sa ma ajute vreodata. Mereu am fost de parere ca daca iti doresti cu ardoare un lucru, nu trebuie sa te opresti pentru nimeni si nimic pana nu obtii acel ceva. Pe masura ce am crescut, am invatat si cum sa pierd, cum sa ma resemnez, sa accept ca pur si simplu acel ceva nu a fost pentru mine. Dar partea care nimeni nu m-a invatat…. e cum sa plec. Cum sa ma trezesc intr-o dimineata, satula sa tot lupt pentru cineva care nu lupta inapoi, sa zic “ Pana aici” si cu zambetul pe buze sa imi iau toate iluziile inapoi si sa fiu bine. Da, acum vreau sa plec… si nu pentru ca nu mai vreau, ci pentru ca am obosit….

Si totusi, cum iti dai seama cand s-a sfarsit? Nu stiu… banuiesc ca o simti!

Bărbații duri!

Tot timpul mi-au plăcut bărbații duri, asta ca să ajung la 20 de ani să-mi dau seama că defapt mereu mi-a plăcut să descopăr sensibilitatea din spatele lor. Părerea mea, acolo unde armura e mai strânsă, acolo se ascunde cel mai inocent suflet.

Cu toții vor nega asta, dar în spatele fiecărui macho man, se află un sensibil, un romantic, un tip căruia îi e frică să arate asta. Un tip care se poate să fie rănit. Unul căruia îi e mai ușor să se ascundă în spatele unei armuri. A unor cuvinte urâte.  A unor zâmbete false… Dar niciodata nu o să găsești un bărbat mai puternic! Pentru că e mai ușor să fi rece, decât să-ți lași garda jos. E mai simplu să fi rău, decât să încerci să fi bun. Da, e mai ușor până și să o lași pe ea să plece din viața ta, decât să recunoști că prezența ei iți e indispensabila. Cică dacă lupți pentru ea ești slab… asta e doar în mintea voastă. Un bărbat cu adevarat puternic știe ce vrea și știe și cum să obțină acel ceva.  

Bărbații cred că nouă ne plac “ tipii răi”, cei care dau impresia că ei controlează tot, care nu te valorează, care îți vorbesc urât de față cu prietenii lor și care te tratează ca un inferior . Vreți să aflați ceva? Ne plac barbații de genul acesta, pentru că iubim să găsim bunătatea din spatele maștii. Să descoperim sensibilitatea din spatele rautății. Să fim iubite, cum nu am mai fost niciodată, pentru că pe genul acesta de bărbat dacă reușești să`l faci să te iubească, o va face cum nu a facut-o nimeni până acum!

De asta ne dorim barbați duri, că ne place la nebunie să avem noi cheia care deschide masca pe care se chinuie să o poarte și să fim primele care reușesc să o dea jos. Adevarul e că defapt ne plac bărbații sensibili, doar că daca vin cu ea ascunsă … totul devine mai interesant!

O secunda

De ce o secunda? Pentru ca atat dureaza un vis. O amarata de secunda in care tu ai vrut sa fi fericita. In care te-ai atasat de cineva si ai si depasit momentul, in care ai avut intamplari frumoase, dar si ciudate, in care te-ai simtit fericita si nesigura in acelasi timp, in care ai ras cu lacimi sau ai plans cu ele. O secunda, pentru ca atata a tinut toata povestea asta din subconstientul tau, dar o secunda care probabil ti-ai fi dorit sa continue. Sa se ajunga la minute, apoi la ore, zile si tot asa. Dar nu s-a intamplat asta. A durat mai putin decat ticaitul unui ceas si apoi a disparut. S-a evaporat inainte sa realizezi unde si alaturi de cine ai fost. De multe ori te trezesti dimineata si ai impresia ca ceea ce ai trait a fost real, cand nu a fost deloc asa.

A fost un vis frumos, dar nu destul de puternic ca sa-ti amintesti ceea ce s-a petrecut in totalitate. Astfel ca tot ce ti-a ramas in minte au fost cuvintele lui care s-au transformat din “buna” in “ adio”. Dar totusi ti-a ramas un sentiment intiparit in minte si te intrebi daca macar acela a fost real. Dar nu a fost decat un soi de nebunie temporara in care nu vezi, nu auzi si nu simti nimic altceva decat vrea el sa iti ofere. Hello, spune-mi tu mie cand te-ai indragostit intr-o secunda sau de un barbat pe care l-a creat imaginatia ta?

Dar primul gand care ti-a venit in minte in momentul in care ai deschis ochii a fost ca te-ai simtit protejata. Ca parca toate problemele si gandurile tale au disparut in acea fractiune de minut, dar doar vaga ta impresie a facut sa crezi ca ai un punct de sprijin in sfarsit. A fost unul care s-a constuit si s-a daramat sub ochii tai cand i-ai deschis si ai vazut ca defapt te afli in acelas loc in care te-ai pus sa dormi adineaori. Iar in momentul acela te-ai simtit singura, si crede-ma ca nu exista sentiment mai groaznic decat acesta!

Si uite asa ai revenit la viata ta de zi cu zi si tot ce s-a intamplat in subconstientul tau e doar amintire acum. Si partea proasta e ca doar un nenorocit de vis te-a facut sa crezi ca lucrurile stau altfel, unul din care mai apoi te-ai trezit. Iar primul fum al diminetii a venit deodata cu ultimul gand “ sa nu-mi duci dorul cand m-oi duce!”

And beautiful, don`t ever let your happiness depend on something you may lose in the moment you open your eyes!

DOaRe

                    

                 

                Mi-e atat, atat de dor de el… incat imi lipseste de fiecare data cand respir! Si as da orice, orice sa-mi mai petrec putin timp cu el… Dar e prea tarziu si e mult prea departe!

                Nu am crezut niciodata ca iti poate lipsii o persoana atat de tare. E nasol cand pleaca cineva din viata ta: intr-o prima faza il vrei inapoi, apoi ti-e dor de el, iar dupa un timp ai uitat. Dar vrei sa sti cum te simti cand cineva a plecat de cateva luni si nu exista o zi, o blestemata de zi, in care nu te gandesti si sa nu pomenesti acea persoana? Iti spun eu… e groaznic! “ Se numeste dor pentru ca doare?”…

                Sti acel sentiment ca il cauti cu privirea de fiecare data cand ajungi in locurile in care mergeai cu el sau pentru el? Sentimentul acela ca ti se inmoaie genunchii si ca ai un gol in suflet de fiecare data cand privesti locul unde trebuia sa fie el si nu mai e? Acea senzatie de fluturasi in stomac cand treci pe langa blocului lui (si treci in fiecare zi)? Momentul acela cand arunci o privire spre geamul lui si tot ce vezi e intuneric… acelas intruneric pe care il vezi si tu de cand a plecat. Si-mi doresc din rasputeri sa mai vad o data acea luminita, la fel ca si atunci. Pastrez mereu cu mine amintirea lui si parca nimic nu mai e la fel… parca nicio persoana si niciun loc nu reuseste sa ma faca sa-l uit.

                Si te intrebi unde a disparut culoarea din viata ta? Unde au disparut zambetele acelea sincere de care s-au indragostit multi? De ce nu mai poti sa simti niciun lucru frumos? De ce nu ai mai avut acele emotii niciodata chiar daca ai cunoscut o gramada de barbati? De ce nu te-ai mai atasat de nimeni? Acum stiu de ce: pentru ca niciunul nu e el...  Iar atunci cand te cauta si simti tot din nou, toate sentimentele acelea frumoase pe care ai crezut ca le-ai uitat de mult, sti unde s-au dus. Cand a plecat, a luat cu el totul!

                Fuck distante, I still care about you! And I miss you every single day of my life! I exist in two places now: here and wherever he is… Cause missing him is part of who I am now!

Cat de mult ne-am schimbat sau cat de mult m-am schimbat...

         

        Rascolind niste amintiri in aceasta seara  si privind niste poze de la inceputul anului am realizat cate s-au schimbat in cateva luni, un an… adica cat de mult ne-am schimbat. Cat de mult m-am schimbat.  Nu pot sa spun daca in bine sau in rau, ci doar pur si simplu am crescut, ne-am maturizat si suntem altfel. Nu am realizat niciodata pana acum schimbarea asta majora prin care trecem, probabil pentru ca niciun an nu a contat pentru mine la fel ca si acesta. Pentru ca niciunul nu m-a solicitat atata, nu mi-a scos atatea persoane minunate in cale si nu mi-a dat ocazia sa descopar si sa traiesc ceva diferit. Anul acesta am facut tot ce mi-a trecut prin cap, toate nebuniile posibile, dar nu am uitat sa fiu fericita. Am iubit, am suferit, am ras, am plans, m-am distrat sau m-am plictisit… dar am facut totul altfel. Am crescut asta e adevarul. In astea aproape 10 luni am crescut mai mult decat niciodata. Pentru ca anul acesta mi-am deschis ochii si am vazut ceea ce era in jurul meu, m-am afirmat, am reusit sa vad intr-adevar cine sunt, am visat mai departe de orizonturi si am reusit sa depasesc niste limite pe care, din prostia mea, mi le-am impus singura. Am tinut usa deschisa pentru o gramada de persoane ca sa paseasca in viata mea si am inchis-o dupa multi care au vrut sa plece. Da, au fost persoane care au tinut la mine si au ramas aici indiferent de cat de tare a batut vantul, dar au fost si persoane care au preferat sa plece la cea mai mica adiere. Oricum va multumesc, voi m-ati facut sa fiu cine sunt azi. Din fiecare experienta am invatat cate ceva, asa m-am imbogatit eu. Poate nu am tot ceea ce imi doresc, dar am tot ceea ce am nevoie. Poate nu sunt implinita, dar cu singuranta sunt fericita. Poate am nevoie de cineva in viata mea, dar in acelas timp poate nu i-am uitat pe cei care au plecat… motiv pentru care nu ma grabesc.

          Sti cum se zice: sentimentele care se intorc sunt sentimente care nu au plecat niciodata, pentru ca sentimentele nu pleaca de capul lor… trebuie sa vina altele care sa le ia locul!

Spune-mi

       Spune-mi cum iti dai seama cand e momentul sa continui sa lupti sau trebuie sa te dai batut? Spune-mi cum stii daca tu vrei sa lupti in continuare, dar totul din jurul tau iti asigura o cale de a pleca?

       Mi-am spus mereu " Sunt o luptatoare", dar cred ca si renuntarile au o parte de curaj in ele. Ai nevoie totusi de putere ca sa realizezi ca porti o lupta, in finalul careia vei pierde oricum. Ai nevoie totusi de tarie, pentru a fi capabila sa renunti la ceea ce iti doresti. Dar eu am luptat mereu, pentru ca asa am considerat. Am stat singura, neclintita in orice batalie pe care am dus-o, pentru ca ceea ce m-a tinut acolo a fost speranta. Blestemata aia de speranta care te face sa te gandesti ca " poate n-am luptat destul". Nu mi-a placut niciodata sa renunt, pana nu am fost sigura ca nu mai este nimic de facut.

         Am dat sanse, peste sanse unor peroane care probabil nu o meritau nici pe prima, pentru a ma convinge ca intr-adevar am facut tot ce se putea pentru a salva ce aveam. Am fost invatata mereu sa lupt pentru ceea ce imi doresc si sa o fac pana la ultima suflare. Pe mine m-a chinuit tot timpul ideea ca victoria poate fi la un pas dinstanta de tine, si gandul ca  " poate trebuia sa zic si sa dau mai mult". De aceea, am dat tot timpul tot ce am avut de dat si am plecat in momentul in care am stiut ca nu mai am pentru ce sa lupt si ca nu mai am nici macar pentru cine.

         Asta am facut toata viata mea... dar, pentru ca tot timpul exista un dar, asta am facut pana acum! Cand l-am cunoscut pe el nu am stiut unde, cat si cum sa lupt. Am ramas dezarmata in fata lui si-i imploram mila. Armele le detinea el de data asta, pentru ca mie mi-a fost frica. Am luptat cu multa lume inaintea lui, iar de data asta am simtit ca el e singurul care m-ar putea face sa pierd. L-as fi intrebat pe el si l-as fi rugat sa ma invete si pe mine cum sa lupt sau cum sa plec fara nicio urma de regret. Dar nu a luptat nici el. Stateam ca doi inamici, in colturi opuse, asteptand ca unul dintre noi sa faca primul pas. Asteptam sa ma atace, ca sa lupt, sa castig si sa raman cu el, sau poate doar asteptam sa ma faca sa pierd, ca sa plec.

          Dar nu am facut nici eu, dar nici el asta! Stateam si asteptam momentul in care se va sfarsii de la sine. Iar cand am stiut ca e gata, nu m-am mai putut privii in oglida. Spune-mi cum sa imi spun " Ai facut tot ce se putea, ai zis tot ce-ai avut de zis, ai simtit tot ce-ai avut de simtit", cand eu stiu ca n-am facut asta!?