DOaRe

                    

                 

                Mi-e atat, atat de dor de el… incat imi lipseste de fiecare data cand respir! Si as da orice, orice sa-mi mai petrec putin timp cu el… Dar e prea tarziu si e mult prea departe!

                Nu am crezut niciodata ca iti poate lipsii o persoana atat de tare. E nasol cand pleaca cineva din viata ta: intr-o prima faza il vrei inapoi, apoi ti-e dor de el, iar dupa un timp ai uitat. Dar vrei sa sti cum te simti cand cineva a plecat de cateva luni si nu exista o zi, o blestemata de zi, in care nu te gandesti si sa nu pomenesti acea persoana? Iti spun eu… e groaznic! “ Se numeste dor pentru ca doare?”…

                Sti acel sentiment ca il cauti cu privirea de fiecare data cand ajungi in locurile in care mergeai cu el sau pentru el? Sentimentul acela ca ti se inmoaie genunchii si ca ai un gol in suflet de fiecare data cand privesti locul unde trebuia sa fie el si nu mai e? Acea senzatie de fluturasi in stomac cand treci pe langa blocului lui (si treci in fiecare zi)? Momentul acela cand arunci o privire spre geamul lui si tot ce vezi e intuneric… acelas intruneric pe care il vezi si tu de cand a plecat. Si-mi doresc din rasputeri sa mai vad o data acea luminita, la fel ca si atunci. Pastrez mereu cu mine amintirea lui si parca nimic nu mai e la fel… parca nicio persoana si niciun loc nu reuseste sa ma faca sa-l uit.

                Si te intrebi unde a disparut culoarea din viata ta? Unde au disparut zambetele acelea sincere de care s-au indragostit multi? De ce nu mai poti sa simti niciun lucru frumos? De ce nu ai mai avut acele emotii niciodata chiar daca ai cunoscut o gramada de barbati? De ce nu te-ai mai atasat de nimeni? Acum stiu de ce: pentru ca niciunul nu e el...  Iar atunci cand te cauta si simti tot din nou, toate sentimentele acelea frumoase pe care ai crezut ca le-ai uitat de mult, sti unde s-au dus. Cand a plecat, a luat cu el totul!

                Fuck distante, I still care about you! And I miss you every single day of my life! I exist in two places now: here and wherever he is… Cause missing him is part of who I am now!

Cat de mult ne-am schimbat sau cat de mult m-am schimbat...

         

        Rascolind niste amintiri in aceasta seara  si privind niste poze de la inceputul anului am realizat cate s-au schimbat in cateva luni, un an… adica cat de mult ne-am schimbat. Cat de mult m-am schimbat.  Nu pot sa spun daca in bine sau in rau, ci doar pur si simplu am crescut, ne-am maturizat si suntem altfel. Nu am realizat niciodata pana acum schimbarea asta majora prin care trecem, probabil pentru ca niciun an nu a contat pentru mine la fel ca si acesta. Pentru ca niciunul nu m-a solicitat atata, nu mi-a scos atatea persoane minunate in cale si nu mi-a dat ocazia sa descopar si sa traiesc ceva diferit. Anul acesta am facut tot ce mi-a trecut prin cap, toate nebuniile posibile, dar nu am uitat sa fiu fericita. Am iubit, am suferit, am ras, am plans, m-am distrat sau m-am plictisit… dar am facut totul altfel. Am crescut asta e adevarul. In astea aproape 10 luni am crescut mai mult decat niciodata. Pentru ca anul acesta mi-am deschis ochii si am vazut ceea ce era in jurul meu, m-am afirmat, am reusit sa vad intr-adevar cine sunt, am visat mai departe de orizonturi si am reusit sa depasesc niste limite pe care, din prostia mea, mi le-am impus singura. Am tinut usa deschisa pentru o gramada de persoane ca sa paseasca in viata mea si am inchis-o dupa multi care au vrut sa plece. Da, au fost persoane care au tinut la mine si au ramas aici indiferent de cat de tare a batut vantul, dar au fost si persoane care au preferat sa plece la cea mai mica adiere. Oricum va multumesc, voi m-ati facut sa fiu cine sunt azi. Din fiecare experienta am invatat cate ceva, asa m-am imbogatit eu. Poate nu am tot ceea ce imi doresc, dar am tot ceea ce am nevoie. Poate nu sunt implinita, dar cu singuranta sunt fericita. Poate am nevoie de cineva in viata mea, dar in acelas timp poate nu i-am uitat pe cei care au plecat… motiv pentru care nu ma grabesc.

          Sti cum se zice: sentimentele care se intorc sunt sentimente care nu au plecat niciodata, pentru ca sentimentele nu pleaca de capul lor… trebuie sa vina altele care sa le ia locul!

Spune-mi

       Spune-mi cum iti dai seama cand e momentul sa continui sa lupti sau trebuie sa te dai batut? Spune-mi cum stii daca tu vrei sa lupti in continuare, dar totul din jurul tau iti asigura o cale de a pleca?

       Mi-am spus mereu " Sunt o luptatoare", dar cred ca si renuntarile au o parte de curaj in ele. Ai nevoie totusi de putere ca sa realizezi ca porti o lupta, in finalul careia vei pierde oricum. Ai nevoie totusi de tarie, pentru a fi capabila sa renunti la ceea ce iti doresti. Dar eu am luptat mereu, pentru ca asa am considerat. Am stat singura, neclintita in orice batalie pe care am dus-o, pentru ca ceea ce m-a tinut acolo a fost speranta. Blestemata aia de speranta care te face sa te gandesti ca " poate n-am luptat destul". Nu mi-a placut niciodata sa renunt, pana nu am fost sigura ca nu mai este nimic de facut.

         Am dat sanse, peste sanse unor peroane care probabil nu o meritau nici pe prima, pentru a ma convinge ca intr-adevar am facut tot ce se putea pentru a salva ce aveam. Am fost invatata mereu sa lupt pentru ceea ce imi doresc si sa o fac pana la ultima suflare. Pe mine m-a chinuit tot timpul ideea ca victoria poate fi la un pas dinstanta de tine, si gandul ca  " poate trebuia sa zic si sa dau mai mult". De aceea, am dat tot timpul tot ce am avut de dat si am plecat in momentul in care am stiut ca nu mai am pentru ce sa lupt si ca nu mai am nici macar pentru cine.

         Asta am facut toata viata mea... dar, pentru ca tot timpul exista un dar, asta am facut pana acum! Cand l-am cunoscut pe el nu am stiut unde, cat si cum sa lupt. Am ramas dezarmata in fata lui si-i imploram mila. Armele le detinea el de data asta, pentru ca mie mi-a fost frica. Am luptat cu multa lume inaintea lui, iar de data asta am simtit ca el e singurul care m-ar putea face sa pierd. L-as fi intrebat pe el si l-as fi rugat sa ma invete si pe mine cum sa lupt sau cum sa plec fara nicio urma de regret. Dar nu a luptat nici el. Stateam ca doi inamici, in colturi opuse, asteptand ca unul dintre noi sa faca primul pas. Asteptam sa ma atace, ca sa lupt, sa castig si sa raman cu el, sau poate doar asteptam sa ma faca sa pierd, ca sa plec.

          Dar nu am facut nici eu, dar nici el asta! Stateam si asteptam momentul in care se va sfarsii de la sine. Iar cand am stiut ca e gata, nu m-am mai putut privii in oglida. Spune-mi cum sa imi spun " Ai facut tot ce se putea, ai zis tot ce-ai avut de zis, ai simtit tot ce-ai avut de simtit", cand eu stiu ca n-am facut asta!?